Pianistul

Am plecat cu gandul. E vreo doua noaptea si ma plimb pe o strada semiluminata. Atarna pe ici pe colo cate un bec cu o lumina galbuie. prin fata fiecarei case se aud doar pasii mei. Ferestrele sunt deschise ca sa mai intre racoarea printre perdelele amortite.

Ceva se schimba incet incet. undeva, in fata se aude un jazz rasunand dintr-un apartament aflat la parterul unui bloc. Ajung acolo, geamurile sunt deschise, si in interior e o lumina tacuta care coloreaza aburul unui ibric cu ceai aflat pe tejghea... pe pereti se vad umbrele unui singur om. Pare atat de singur, dar nu stie ca este privit.

Pentru cateva momente singuratatea lui a stins focul singuratatii mele. Ma simteam apropiat de el... muzica pe care o asculta, parca spunea aceeasi poveste, parca demasca aceleasi nevoi...

Simteam nevoia sa ii fac un semn insa o retinere mai mare ma tragea inapoi spunandu-mi sa merg inainte pe drum. M-am uitat in fata si am inceput sa merg. cu fiecare pas eram tot mai singur si muzica aceea parca se rupea din mine si ramanea acolo, in spate.  Am ales sa ma intorc spre ferestrele slab luminate si sa ascult din nou...
In 5 minute apare pe geam o mana care intinde usor o farfurie, apoi aseaza o ceasca de ceai si asteapta. Asteapta... si incepe sa toarne din ibricul metalic. Aveam impresia ca m-a simtit si ca ma invita si pe mine.  Toate gesturile lui au fost facute ca pentru un musafir: intai farfuria, apoi ceasca, apoi ceaiul...apoi l-am impins putin pe fereastra, inspre exterior. Ori era nebun, ori m-a invitat la ceai. Pentru un om normal, in ambele cazuri ar fi fost nebun insa...eu as fi preferat sa fiu invitat.

Era mana dreapta. Astepta langa ceasca, jucandu-se cu degetele pe tejghea. Erau degete tinere...Se miscau exact pe ritmul muzici. Credeam ca este chiar un pianist. As fi putut crede orice...se vedea ca este o mana de baiat, un baiat sensibil si tandru. Parea un artist desavarsit...

Mi-am luat inima in dinti si am strigat: ,,Multumesc!''

Apoi da muzica mai tare... si trage perdeaua care mai acopera un sfert din fereastra...Se ridica incet si ma priveste.

Am amutit, era chiar pianistul pe care l-am vazut intr-un concert cu ceva vreme inainte. Era un tip misterios. Avea un ten masliniu si niste ochi negri, patrunzatori, adanci, hipnotizanti... Parul negru ascundea din cand in cand privirea... Ne-am zambit. Avea un zambet magnific, parca era o pura expresie a sufletului sau. Parea un om singur si pur plin de dragoste si de muzica... Totul era viu in jurul lui. Am intrat in camera sa si nu a asteptat niciun moment... m-a luat de mana si m-a dus pe scaunul de la geam spunandu-mi sa beau ceai. El s-a indreptat apoi spre un pian vechi, s-a asezat pe scaun si mi-a spus: ,,Multumesc ca m-ai auzit! Astept sa iti cant asta de 7 ani. Pana acum nu a mai auzit-o nimeni" (el avea 23).
Ceea ce a urmat este de nedescris. Nu mai era pianist, era alchimist, era vraci, era maestru al manipularii si al hipnozei. Nu am inteles niciodata mai bine limbajul muzicii. Era intr-adevar scrisa pentru noi... era inaltator. Din cand in cand isi mai intorcea privirea spre mine oferindu-mi un zambet curat.
Era autentic... Dupa ce a terminat magia, ne-am apropiat fizic caci legatura se facuse demult. A urmat o seara care a implinit o viata de asteptari si dorinte, o viata a doi oameni singuri s-a transformat brusc intr-o singura viata implinita. Doua destine alaturate, doua universuri amortite nascand un singur univers complex si viu.