marți, 28 decembrie 2010

o seara...

Uneori, traim cate un moment de sinceritate si atunci viata ni se pare putin cruda, timpul parca se opreste in loc si devenim martori simplii la propria noastra viata. Tu stai undeva pe margine si privesti asupra ta, asupra celorlatli si daca esti destul de obiectiv iti vei raspunde curat la foarte multe intrebari simple. Insa, esenta, va ramana chiar si asa, ca martor, suspendata undeva in mister... Sunt in apartamentul in care am copilarit. Apartament mic...

De cate ori vine seara si ma gaseste aici, imi amintesc de noptile adolescentei in care adormeam singur tot timpul cu dorinta aia nebuna de a tine in brate sau de a fi tinut in brate. Dorinta aia nebuna de a se petrece ceva simplu intr-un univers haotic, intr-o lume nebuna... dorinta aia de a trai momentul unui sarut autentic, un gest simplu, care aduce apoi ordine in lumea ta, care te scoate din confuzie si seceta.

Ma ridic de pe scaun si pornesc spre patul meu, ma asez acolo si ca de obicei iau una din pernele mele in brate. atat de mult am simulat prezenta lui in bratele mele incat perna asta imi pare deja vie... a devenit un personaj fidel si maleabil, ascultator, intelegator dar rece, inexcitabil. Nu mai am nicio ordine in ganduri cand ma gandesc ca exact acum, in alta parte a orasului, in alt apartament, sta ea gandidu-se la mine exact asa asa cum eu ma gandesc de fapt la...  el.

Traiesc o seceta de ani de zile insa uneori am impresia ca tocmai eu alung norii care ar avea ce sa imi dea. E trist ca vreau doar un nor, astept doar o furtuna... iar restul sunt ca si cum nici n-ar exista.
Simt ca ma spanzur in bezna cu ganduri, alerg dupa o greseala... dar confuzia nu ma lasa sa ma retrag.
Sunt paralizat  de tine, straine cu ochi negri si adanci. Si de cate ori te uiti la mine parca ma ascunzi... parca ma ascunzi chiar si de mine, atat de mult ma pierd incat nu ma mai adun.